Bâlbele sistemului îngreunează viața celor care au COVID

Nu sunt genul de om care să cârcotească de pe margine despre ce proști sunt ăștia care ne conduc și ce simplu ar fi să faci mai bine. Dar așa îmi vine să spun fix asta de 100 de ori pe zi, de nu vă imaginați. Realitatea sistemică îmi demonstrează zilnic că suntem singuri în țara asta în care autoritățile sunt veșnic depășite, veșnic nepregătite și pentru care cetățeanul este întotdeauna ultimul pe lista de priorități. Iar actuala poveste cu îmbolnăvirea de COVID ne-a convins încă o dată că nu ne putem aștepta la mare lucru de la statul român și că în țara asta supraviețuiești dacă ai noroc. Căci asta suntem: niște cobai pe care se testează lucrurile și dacă avem noroc iese bine pentru fiecare dintre noi!

Astăzi o să vă povestesc câteva dintre întâmplările din seria COVID 19 în 2020 la casa Nicola.

Ce simptome am avut când am luat COVID

După cum vă spuneam în articolul despre cum am fost diagnosticați cu virusul SARS-CoV-2, eu am fost singura cu simptome clare din familia mea. Am făcut febră vreo 3 zile la rând, de obicei între 37.8-38.2, cu un maximum de 39.0. Am tușit (și încă mai tușesc) sec. Am avut uneori dureri în gât, nasul, gâtul și gura foarte uscate, cu o senzație ciudată că oricâtă apă aș fi băut, tot uscat simțeam în gură. Mi-am pierdut gustul și mirosul după vreo săptămână, ceea ce a fost destul de ciudat pentru că îmi era foame, dar nimic din ce mâncam nu mi se părea bun.

În rest, ai casei au fost mai mult sau mai puțin OK. Andi, ca de obicei, complet asimptomatic (el e cel mai rezistent dintre noi întotdeauna). Ilinca a acuzat ceva dureri în gât vreo 2-3 zile și ocazionale dureri de cap. Și ea și-a pierdut mirosul și gustul cam în același timp cu mine. Amândurora au început să ne revină parțial după vreo 10 zile de absență. Soțul meu a făcut febră 38.0 o singură dată, în rest fiind pe la 37.4.

De departe însă cel mai chinuitor simptom pe care l-am avut noi adulții (și îngrijorător că ne tot întrebam dacă o fi din cauză că ne sunt afectați plămânii) a fost oboseala. O oboseală ciudată, permanentă, ca o stare de slăbiciune în corp care ne-a făcut multe zile aproape legume. În plus, ne-a obosit paranoia de a ni se părea tot timpul că avem simptome, că apar simptome, de a interpreta orice se întâmpla în corpul nostru drept o agravare a bolii.

Cum am fost diagnosticați toți patru cu oribilul COVID

Zilele astea o să vă tot spun lucruri. Pentru că în final putem vorbi despre ultimele trei săptămâni. Pentru că am trecut cu bine peste marea încercare de a fi toți patru diagnosticați cu virusul vieții. Până revin cu detalii și explicații pe larg, las mai jos câteva concluzii:

• oricât te-ai feri, nu ești niciodată 100% protejat. Noi am respectat toate regulile și recomandările, ne-am văzut doar cu familia restrânsă și două familii de prieteni, copiii au avut un număr extrem, extrem de limitat de prieteni cu care s-au văzut și totuși…. toți patru am luat COVID. Dacă sunteți ca noi, să știți că limitarea interacțiunilor cu multe persoane nu vă protejează. E suficient ca acel prieten cu care vă vedeți să fie purtător asimptomatic și, credeți-ne, nici n-o să aveți habar de unde ați luat virusul.
• cel mai greu ne-a fost psihic în perioada asta. Dacă faci (ca noi) formă medie-ușoară a virusului, simptomele nu sunt ucigătoare. Dar teama permanentă de agravare, nesiguranța, impredictibilitatea, astea te pot doborî psihic. O să vă mai tot povestesc despre temerile noastre ca să fiți pregătiți. Să știți la ce să vă așteptați. Să știți că nu sunteți singurii care simt asta. Pentru că pe noi toți patru asta ne-a afectat cel mai mult. De-aia nici nu poți spune nimic cât ești încă bolnav. Pentru că nici nu știi ce să spui. Ți-e groaznic de teamă să spui ”nu mă simt foarte rău”, doar gândindu-te că în următoarea oră este posibil să te simți mult, mult mai rău.
• din fericire, noi am avut norocul de a sta carantinați acasă, nu în spital. Vă povestesc zilele următoare și cum am reușit ”performanța”, dar pentru că am tot văzut teoriile conspirației legate de faptul că legea prevede internarea obligatorie, să știți că nu se bate nimeni să te interneze dacă nu ai simptome grave. Te întreabă dacă vrei (cu tonul ăla de ”spune-mi că nu vrei că oricum n-avem locuri”) sau nu te întreabă nimeni nimic. Pentru că da, sistemul este complet depășit și vă voi povesti mai multe (și) despre asta în curând.

Cum am primit diagnosticul COVID 19