Suntem în sala în care se repetă pentru premiera spectacolului de mâine. Eu fac interviuri, bărbatul face pozele. Se așază într-o pauză lângă mine, pe scaun. Mă întorc și-i zic: oamenii ăștia au mâine premiera. El mă privește neîncrezător, apoi se uită lung spre scenă. Sunt 8 tineri care râd, glumesc și se uită în foi. Repetă natural, relaxați, ca și cum nu-i nicio problemă dacă mai uită o replică. Fiindcă, nu-i așa, mai sunt zeci de repetiții până la spectacol. Doar că spectacolul e mâine. Iar ei sunt tot relaxați.
Noi ne încrâncenăm amândoi gândindu-ne la premieră. Suntem doi oameni de televiziune. La noi nu râde nimeni cu 10 secunde înainte de live. Sau mă rog, râdem mai rar, mai des țipăm. Iar aici, în sala de teatru cu scaune goale, la două ore după finalul spectacolului de azi, ne uităm lung la 8 tineri care repetă relaxați pentru piesa de mâine și ne întrebăm de ce nu sunt mai încrâncenați. Iar răspunsul e simplu: ei nu joacă, ei se joacă. Pentru că mâine, sala va fi plină de zeci de copii veseli care vor bate din palme și din picioare ascultând niște șoricei și o pisică povestindu-le despre minunata copilărie a lui Ludwig van Beethoven.
viatacucopii 